Iartă-mă

 

Tu să mă ierți, dar ochii mei sunt triști, 

Și plâng și-acum aceeași dimineață, 

În care am aflat că tu nu mai exiști,

În care m-au cuprins enormi nouri de ceață. 

Atât de mult regret... eu am sperat prea mult, 

Și nu îmi vedeam viața fără tine, 

Eu nici nu vreau și nici nu pot să uit.

Sper să mă ierți, nu te-am putut susține... 

Tu iartă-mă, dar sufletul mi-e mut, 

Și azi durerea mea, este la fel de vie, 

Și iartă-mă, te rog, pentru ce n-am făcut, 

Pentru-un trecut greșit ce n-aș fi vrut să fie... 

Vezi că acum ograda încă plânge ?

Părerile de rău eu știu că nu-s de ajuns, 

Îmi vei ierta mândria ce se stinge, 

Suflată de-ntâmplări de care nu ți-am spus... 

Îmi vei ierta cuvinte nerostite, 

Pe care, am uitat sau n-am vrut le spun.

Și gândurile care se mai întorc pripite,

Nu reușesc pe toate să le-adun. 

Și recunosc, mă mustră conștiința

Aș fi putut să fac orice, măcar puțin, ceva

Să-ți aduc pace-n suflet, să-ți stopez suferința

Sper să mă ierți, nu te-am putut salva. 

Îmi vei ierta tâmpenii băgate-n poezii...

Țin minte că o dată în brațe m-ai luat

Și eu ți-am spus naivă: "Mă uit la alți copii,

Și cred că tatăl meu este cel mai bărbat." 

Naivă te iubeam, și te vedeam puternic !

Credeam că nici o forță nu te-ar putea strivi,

Dar azi privesc în jur, nu-mi ești, e întuneric...

Sper doar că mama-i bine și se va isprăvi. 

Iar tu să-mi ierți, te rog, singuratatea

Și clipele în care nu te-am apreciat.

De vină-s eu ? Cred că e nedreptatea

Cumplitei sorți, care mi te-a luat.